Latif era cel mai sarac om dintr-un sat.
In fiecare noapte dormea aciuat pe langa vreo casa din fata pietei centrale, iar zilele si le petrecea asezat la umbra vreunui copac, cu mana intinsa si privirea pierduta in gandurile sale. La amiaza se hranea din ce-si putea cumpara cu putinii banuti pe care ii strangea sau din mancarea pe care i-o aducea cate un om cu suflet caritabil.
Paradoxal si in pofida aspectului sau si a modului in care isi petrecea timpul, Latif era considerat de toti omul cel mai intelept din sat.
Intr-o dimineata insorita, regele insusi isi face aparitia in piata din centrul satului. Se plimba printre tarabele cu fructe si lucruri ieftine, fara sa cumpere nimic.
Distrat, glumind pe seama comerciantilor si a cumparatorilor, regele fu cat pe ce sa dea peste Latif, care motaia intr-un loc cu umbra.
Cineva, i-a soptit ca se afla in fata celui mai sarac dintre supusii sai dar totodata celui mai respectat om de cei din sat, pentru intelepciunea lui.
Amuzat, regele s-a apropiat de cersetor si i-a zis:
– Daca-mi raspunzi la o intrebare iti dau aceasta moneda de aur.
Latif s-a uitat la rege si la moneda pe care i-o flutura prin fata, aproape dispretuitor, apoi i-a raspuns:
– Poti sa-ti pastrezi moneda. Pentru ce as vrea-o eu?
Care ti-e intrebarea?
Regele, contrariat de raspuns, in loc de o intrebare banala il provoca cu o chestiune care il preocupa de mai multe zile si careia nu-i gasea solutie, o problema despre proprietate si resurse, pe care niciunul dintre specialistii sai nu reusisera sa o rezolve.
Raspunsul lui Latif a fost corect si creativ.
Regele, vadit surprins, s-a aplecat si a lasat moneda la picioarele cersetorului. Apoi a iesit din piata, meditand la cele intamplate.
A doua zi, a venit din nou in piata. De data asta nu s-a mai plimbat printre comercianti ci a mers direct spre locul in care se odihnea Latif – un maslin batran.
Din nou regele a pus o intrebare si din nou Latif a raspuns rapid si intelept.
Suveranul, surprins inca o data de atata luciditate, si-a scos sandalele si s-a asezat pe pamant in fata lui Latif.
– Latif, am nevoie de tine, i se adresa pe un ton rugator! Deciziile pe care trebuie sa le iau ca rege ma impovareaza. Nu vreau sa-mi prejudiciez poporul si cu atat mai putin sa fiu un suveran rau.
Iti cer sa vii la palat si sa fii consilierul meu.
Iti promit ca nu iti va lipsi nimic, ca vei fi respectat si ca vei putea iesi din palat cand doresti…Te rog!
Latif il privea la randul sau si un sentiment de compasiune profunda incepea sa puna stapanire pe el. In plus, simtea ca era o datorie, o misiune, sa-si puna intelepciunea in slujba suveranului sau, pentru binele intregului regat. Dupa ce a stat pe ganduri cateva momente, cantarind bine ce avea de facut, spre supriza regelui, Latif a acceptat.
Chiar in dupa-amiaza acelei zile s-a prezentat la palat. De indata a fost instalat intr-o camera luxoasa, la mica distanta de dormitorul regal.
O cada plina cu apa calda special pregatita pentru el, esente de parfumuri fine si haine din cele mai scumpe si fine tesaturi, il asteptau.
In fiecare zi, monarhul il chema pe noul sau sfatuitor pentru a-l consulta cu privire la problemele regatului, propria sa viata sau indoielile sale spirituale.
Latif raspundea mereu clar si precis.
Noul venit devenise interlocutorul preferat al regelui.
La trei luni de la sederea lui Latif la palat, deja nu mai era masura, decizie sau problema, in care regele sa nu il consulte pe apreciatul sau consilier.
Aceasta insa a starnit gelozia tuturor curtenilor, care vedeau in cersetorul-consultant o amenintare pentru influenta si interesele lor materiale.
Intr-o zi, toti s-au gandit sa ceara audienta la rege.
Circumspecti, afisand o mima grava, unul cate unul, graiau:
– Prietenul tau Latif, asa cum il numesti tu, comploteaza sa te detroneze.
– Nu se poate! Nu cred asa ceva, le-a replicat regele.
– Poti confirma cu ochii tai, au strigat toti in cor.
In fiecare dupa-amiaza, pe la ora cinci, Latif se strecoara afara din palat, prin aripa de sud si merge si se intalneste, nu stim cu cine, intr-o casuta de la marginea satului.
Noi l-am intrebat unde merge dar raspunsul lui a fost intotdeauna evaziv. Aceasta atitudine a ajuns sa ne alerteze si de-asta venim in fata ta, sa descoperi complotul si sa il pedepsesti pentru inalta tradare.
Simtindu-se dezamagit si ranit, regele hotari sa verifice acele versiuni.
In dupa-amiaza acelei zile se ascunse in spatele unei usi care dadea spre scara pe care se presupunea ca va iesi Latif.
De acolo l-a putut vedea coborand treptele, iar dupa ce a privit in jur, ca si cum nu voia ca cineva sa-l vada, cu cheia care-i atarna la gat a deschis usa si a iesit.
– Ai vazut?, strigau curtenii, frecandu-si mainile satisfacuti.
Apoi, urmat de o garda personala, monarhul l-a urmarit pe Latif pana la casuta cu pricina.
– Deschide, Latif!, ii striga regele, batand puternic in usa. Sunt eu regele.
Latif a deschis. Nimeni altcineva, in afara de el, nu se afla in saracacioasa coliba. Nicio usa sau fereastra secreta, nicio piesa de mobilier care ar fi putut sa ascunda pe cineva.
In acea incapere se putea vedea doar o farfurie veche din lemn, un baston, iar in centru atarna, prinsa intr-un carlig fixat in tavan, o tunica veche, ale carei dungi aproape ca nu se mai distingeau de timpul care trecuse peste ea.
– Complotezi impotriva mea, Latif, intreaba regele?
– Cum poti gandi asa ceva, Majestate? Nici vorba! De ce as face-o?
– Dar vii aici in secret in fiecare dupa-amiaza. De ce vii daca nu te vezi cu nimeni?
De ce te furisezi in maghernita asta?
Latif zambi si se apropie de tunica ponosita. O mangaie si-i zise regelui:
– Acum sase luni cand am ajuns la castelul tau, tot ce aveam era aceasta tunica, acest blid si acest toiag.
Acum ma simt atat de confortabil in hainele pe care le port, patul in care dorm e atat de moale, respectul pe care mi-l oferi e atat de flatant si atat de fascinanta puterea ce mi-o ofera locul pe care-l am alaturi de tine…ca in fiecare zi vin aici doar pentru a fi sigur de un lucru:
SA NU UIT NICIODATA CINE SUNT SI DE UNDE AM PLECAT…
Poveste preluata de la Ioana Suta.
Oricât de sus am ajunge, să nu uităm niciodată 
